Singura persoană pe care am rănit-o

Singura persoană pe care am rănit-o cu adevărat… am fost eu. Nu pentru că m-au trădat alții. Nu pentru că n-au știut să țină. Ci pentru că am știut adevărul și-am ales să tac din frică. Mi-am călcat mândria ca să fie liniște. Mi-am înghițit cuvintele ca să fie pace. Am spus „lasă, merge și-așa”, deși știam că nu merge. Am rămas unde nu eram ales, doar ca să nu plec singur. Și azi nu mai caut vinovați. Azi mă caut pe mine. Am greșit față de mine. Nu față de ei. M-am pus pe ultimul loc doar ca să fie bine pentru ei. Mi-am rupt demnitatea-n două și am zis că-i iubire. Dar azi mă aleg pe mine și nu mai negociez nimic din mine. Nu regret că am iubit. Regret că m-am micșorat. Nu regret că am rămas. Regret că m-am trădat. Am confundat sacrificiul cu dovada supremă. Dar dacă pentru a rămâne trebuie să mă pierd… nu mai vreau schema. Nu mai vreau „lasă de la tine”. Nu mai vreau „fii tu matur”. Când doar eu mă schimbam și ceilalți stăteau pe loc, sigur. Demnitatea nu e negociere. Respectul nu e cerere. Și dacă pentru tine sunt prea mult… înseamnă că eram prea puțin pentru mine. Am greșit față de mine. Și asta a durut cel mai tare. Dar azi nu mai calc peste mine pentru nicio iubire mare. Cine mă vrea, mă vrea întreg. Cine mă ține, mă ține drept. Și dacă trebuie să aleg între mine și tine… azi știu ce aleg.