Când tac, nu-i liniște, e golul care urlă-n mine,

Când tac, nu-i liniște, e golul care urlă-n mine, zilele-mi trec prin gât și rămân blocate-n tine. Îți rostesc numele fără sunet, ca o rană care nu mai știe să sângereze public. Respir pe jumătate, ca aer împrumutat, ca și cum m-ai fi uitat cu inima deschisă, dar plecat. Camera e plină de absență, și tăcerea ta apasă mai mult decât prezența. Nu e plâns, e ceva mai greu de dus, e dorul care intră fără să ceară permis. Se așază în piept ca o rugăciune joasă, rostită prea încet ca să fie auzită acasă. Mi-e dor de tine când respir și nu ajunge, când înghit și gâtul refuză să creadă că suntem departe. Nu despărțiți — doar ținuți pe margini, două inimi care bat în tăcere, dar ard în imagini. Mi-e dor de tine… nu ca de cineva plecat. Mi-e dor de tine… ca de ceva ce n-am uitat. Suntem departe, dar nu rupți, suflet lângă suflet, chiar și tăcuți. Dorul nu ne rupe, ne ține, chiar și când lumea nu ne mai vine. Nopțile spun adevărul, ele nu mint, știu cum te caut cu mâna într-un pat prea întins. Timpul se rupe când îți aud vocea în gând, și dorul devine respirație fără plămân. Nu ne lipsim unul pe altul, ne purtăm, ca două răni care știu că într-o zi se vor vindeca. Dacă drumul e lung, noi suntem mai lungi, dacă zidurile cresc, dragostea știe să urce sus. Respir. De data asta… te simt.