Bă…

Bă… Dacă era real… De ce a durut așa? ….. Ți-am dat cheia casei mele, tu ai schimbat yala, Ți-am dat liniștea mea, tu ai vrut scandalul. Ți-am dat tot ce aveam mai curat, Tu ai căutat defecte în ce ți-am dat. Ți-am pus inima pe masă, fără protecție, Tu ai făcut din ea colecție. Ți-am vorbit de „noi” ca de viitor, Tu vorbeai de „noi” doar când era ușor. Am fost ocean, tu ai fost furtună, Am fost lumină, tu ai vrut ceață pe lună. Am fost adevăr fără mască, Tu ai fost „aproape”, dar niciodată toată. De ce, dacă ziceai că simți, Ai fugit când a fost să rămâi? De ce, dacă ziceai că-i real, Ai făcut din „noi” ceva banal? De ce, dacă eram destul, M-ai făcut să mă simt prea mult? De ce, dacă era iubire, A durut mai mult decât despărțire? Am fost pod peste prăpăstii, Tu ai fost foc pe scânduri uscate. Am fost „hai să reparăm”, Tu ai fost „lasă, se rupe oricum”. Am stat când era greu, Tu ai plecat când era testul. Am vrut să cresc cu tine, Tu ai vrut să rămâi în „restul”. Ai vrut fluturi, nu rădăcini, Ai vrut foc, dar nu cărbuni. Ai vrut emoție de moment, Nu construcție pe termen lung. Și acum mă întrebi ce s-a schimbat? S-a schimbat că m-am trezit, atât. Nu tot ce arde e iubire. Uneori e doar orgoliu cu parfum. De ce, dacă era pe bune, M-ai făcut să lupt singur pe lume? De ce, dacă era destin, M-ai lăsat la jumătate de drum? Nu mai vreau „aproape”. Nu mai vreau „poate”. Ori e tot… Ori nu mai e deloc.